Cum o învățătoare i-a făcut pe copii să înțeleagă mai bine tema despre porecle, jigniri și insulte, la ora de Dezvoltare Personală.


Alexandra Fejér este învățătoare la Școala Gimnazială Nr. 14 din Brașov. Ea a desfășurat, la ora de Dezvoltare personală, o activitate prin care a vrut să îi facă pe copii să conștientizeze de ce nu este bine să jignim, să punem porecle și cum poate fi afectat cineva care este ținta insultelor și a ”glumelor” celor din jur. Dascălul a prezentat întreaga activitate pe blog, ce au avut de făcut copiii, care au fost reacțiile acestora și, mai ales, ce au învățat din experiența trăită. 


Lecția despre jigniri, porecle și insulte a pregătit-o pentru elevii săi după ce a constatat ”realitatea crudă” cu care unii dintre copii își adresează cuvinte jignitoare, dar și consecințele dure pe care acestea le pot avea în rândul celor mici. Învățătoarea a descris activitatea desfășurată cu elevii săi într-un articol intitulat ”Despre porecle, jigniri și insulte la Dezvoltare Personală”, postat pe blogul său:

Întâi de toate, am desenat conturul corpului celei mai scunde fetițe din clasă pe o foaie de flipchart și l-am decupat. Am realizat astfel 6 „umbre” de copii pe care le-am fixat cu magneți pe tablă. Chiar după ora de arhitectură, la Dezvoltare Personală, am început activitatea cu o discuție despre aceste umbre: dacă au sau nu gen, nume, personalitate. 

Apoi am împărțit clasa în 6 echipe. Fiecare echipă a primit câte o „umbră” cu cerința de a o personaliza prin desen. I-au stabilit genul, i-au dat nume, i-au ales vârsta, culoarea ochilor și a părului, i-au desenat îmbrăcămintea. Totul în doar 30 de minute (cu timerul proiectat pe tablă pentru a fi eficienți și concentrați).

Fiecare echipă și-a prezentat personajul în fața clasei și l-a fixat cu magneți de tablă pentru a fi văzut ușor de întreaga clasă. Am analizat cu atenție toate peresonajele, admirând detaliile realizate de membrii echipei: ceasuri de mână, curele, unghii ojate, fundițe în păr, volănașe, emblema de membru al unui club sportiv…tot ceea ce copiii au ales ca personajul lor să poarte.

Am discutat și despre conflictele apărute în echipe și am ajuns la concluzia că fiecare copil a dorit ca ideile lui să fie cât mai mult implementate deoarece dorința fiecăruia a fost aceea de a crea un personaj cât mai frumos, care să îi reprezinte. (În urma acestor conflicte, copiii au învățat și să negocieze, iar acolo unde nu a avut loc negocierea ci ruperea colaborării, s-au putut observa efectele – spre exemplu, neîncadrarea în timp).

La finalul acestei analize, se putea citi în ochii copiilor mândria și bucuria de a vedea un personaj în mărime naturală, creat conform dorințelor lor.

Pe acest fond de bucurie, împlinire și succes, am lansat următoarea provocare.

Am chemat fiecare echipă în fața clasei și le-am cerut să își jignească personajul, privindu-l în față. Le-am cerut să îi adreseze porecle, jigniri, lucruri neadevărate, dar nu am lăsat loc înjurăturilor și limbajului vulgar. În momentul când au auzit ce le cer, am putut citi pe fața copiilor frica, uimirea, mila, regretul.

Inițial, m-au refuzat spunându-mi că „nu-l pot jigni pe cel pe care tocmai l-au desenat”. Dar jocul trebuia continuat și în cele din urmă, s-au dezlănțuit. Unii cu reținere, alții cu sete. Unii distrându-se de asocierile de cuvinte interesante pe care tocmai le inventaseră, alții cu lacrimi mijindu-le în ochi. La fiecare jignire spusă de ei, eu am rupt câte o bucățică din corpul fiecărui personaj. Cu cât au spus mai multe jigniri, cu atât personajul a fost rupt mai tare. Le-am înmânat bucățelele rupte și am restabilit liniștea.

Așezându-se în bănci, am văzut cum zâmbetul le dispare și o liniște tristă s-a așternut peste clasă. Se uitau cu toții la tablă, la ceea ce rămăsese din personajele lor. După momentul de liniște, am analizat din nou: cum s-au simțit când au jignit, de ce unii au râs, de ce alții au plâns, de ce s-au simțit victorioși până în momentul când au ajuns în bancă și ce emoție i-a cuprins când au văzut rezultatul. Toate răspunsurile lor au fost profunde, reale, bine gândite și cel mai important, gândite de ei pentru că eu nu le-am sugerat nimic, doar am adresat întrebări, provocându-i la reflecție.

Concluzia a fost că în acele câteva secunde au simțit o satisfacție „malefică” (vorba unui copil), dar acum, văzând rezultatul, regretă. Le-am spus că se poate repara cerând iertare. Le-am dat personajele din nou în echipe și le-am spus să își ceară iertare. Și au făcut-o cu sinceritate. Apoi le-am spus că pot lipi bucățelele la loc. Și a început din nou munca de echipă și de această dată nu a mai existat conflict. Toți s-au străduit să lipească perfect, astfel încât „să nu se vadă ce s-a întâmplat”. Dar unii copiii pierduseră bucățile și unele personaje au rămas fără o mână sau cu un picior mai scurt.

O singură echipă, una formată doar din băieți, a reușit să lipească totul la milimetru. Victorioși, l-au adus pe al lor Ronaldo la tablă lăudându-se că la ei nu se mai vede nimic. Le-am dat dreptate și le-am spus că așa e și în realitate. După ce ne cerem iertare și încercăm să reparăm ce am stricat, lucrurile par să revină la normal. Aici, am lăsat un moment de tăcere pentru efect, m-am îndreptat încet înspre Ronaldo și am întors personajul pe dos, lăsând să  se vadă scotchul maro care cârpea toate rupturile. În suflet rămân urme, care se șterg mai greu. Se șterg în timp, dacă cel care ți-a adus jigniri își schimbă comportamentul față de tine și îți demonstrează în timp că nu te mai rănește.

Activitatea s-a lăsat cu lacrimi, promisiuni și declarații că nu vor mai jigni pe nimeni niciodată. Spre aducere aminte, vom păstra personajele…cine știe când vom avea din nou nevoie de ele?

Sursa: https://alefejer.wixsite.com


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *